Se îneca în ochii ei. Acei ochi căprui pentru care se îndrăgostise de ea când o văzuse prima oară, acum erau reci şi însângeraţi. Dar oricât ar fi vrut el să plângă, nu putea, lacrimile refuzau să curgă, iar el refuza să plece de acolo. Stătea cu corpul ei neînsufleţit în braţe, holbându-se la biletul pe care îl ţinea în mână, şi îl citise deja de nenumărate ori. Nu putea sau nu voia să înţeleagă de ce a fost părăsit în felul acesta. Într-un final, biletul îi căzu din mână, iar privirea lui se îndreptă din nou către ochii ei. Să fi fost adevărat ce scrisese ea în bilet? De ce l-ar fi minţit? Sau de ce îl minţise până atunci? Acest ultim act de cruzime era prea bolnav ca el să-l poată înţelege. Voia să ia pistolul din mâna ei şi să i se alăture. Poate astfel ar fi obţinut răspunsurile de care avea nevoie, dar nu credea în viaţă după moarte. Era ateu de când se ştia, iar convingerile i se întăreau cu fiecare picătură de sânge ce se scurgea din corpul ei. Refuza să creadă într-un Dumnezeu ce ar lăsa o făptură atât de frumoasă să îşi curme viaţa. Dar, chiar dacă nu credea în viaţă după moarte, nu erau multe lucruri care îl împiedicau să apuce acel pistol. De fapt, singurul lucru care îi stătea în cale era îndoiala. Nu putea să se sinucidă fără să ştie dacă ce citise era adevărat.
Timpul trecea, iar el rămânea ghemuit pe podea, ţinând în braţe trupul ei neînsufleţit. Cu fiecare minut ce trecea el devenea din ce în ce mai conştient de faptul că nu are motive să trăiască. Indiferent dacă biletul spunea adevărul sau nu, el nu îşi putea continua viaţa. Era înfrânt în ambele cazuri şi nu se simţea în stare să mai reziste încă o zi fără ea. Puse cadavrul ei jos şi îi luă pistolul din mâna stângă. O sărută pentru ultima oară pe buzele reci, şi îşi puse pistolul la tâmplă. Exact înainte de a apăsa pe trăgaci, o lacrimă singuratică fugi din ochiul său şi căzu pe obrazul ei. Ultimul lucru pe care-l văzu înainte de a se prăbuşi peste trupul ei fură aceeaşi ochi căprui în care se pierduse de atâtea ori, şi în care ar fi vrut să se piardă acum pentru totdeauna.
Ofiţerul Ionescu ţinea în mână biletul de adio pe care îl găsise lângă cadavrele celor doi tineri. Acel bilet era singura explicaţie de care avea nevoie, şi îl întrista nespus. Îl mai citi o dată, pentru a fi sigur ce avea să treacă în raport:
Dragă Andrei,
Îmi este greu să scriu acest bilet, dar meriţi să ştii de ce am făcut ceea ce am făcut. Nu te mai pot miţi, aşa cum am făcut-o în ultimele luni, şi de aceea am ales să îţi las aceste ultime rânduri.
Viaţa aceasta a devenit de nesuportat. Ştii foarte bine cât de greu mi-a fost dintotdeauna să o suport, dar acum este prea mult pentru mine. Când te-am cunoscut pe tine, eram deja în pragul sinucuderii, dar tu m-ai salvat atunci. Am ţinut la tine, dar oricât am încercat, nu am putut să te iubesc. Am minţit când ţi-am spus că te iubesc, şi nu mă voi ierta niciodată pentru asta. Meriţi pe cineva mai bun decât mine, dar nu găsesc puterea necesară pentru a-ţi spune asta în faţă, şi de aceea aleg să fug din calea ta, ca o laşă ce sunt.
Te rog, spune-le părinţilor mei că îmi pare rău pentru tot.
Emilia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu