Tu nici nu ştii ce-i aceea agonie,
Nu mă poţi vedea măcar într-o mie,
Nu-mparţi o secundă cu mine
Făr-a uita de tine.

Tu taci mereu cu ochii închişi,
Cu zâmbetul orb şi mâinile reci
Şi-mi spui câte-o vorbă
Uitată pe scări,
Atunci când uitai să te gândeşti la mine.

Şi-ncerc să-ţi răspund c-o-mbrăţişare,
Dar tu vei fi plecat de mult,
Vei fi având o altă înfăţişare,
Un chip îmbătrânit
Cu ochi uscaţi şi buze amorţite,
Cu iadu-n priviri şi sufletu-ndoit.

Voi trece efemer prin gându-ţi,
Fără lacrimi spunându-ţi
Că n-am uitat.